Căsătoria
de N.V. Gogol

ARGUMENT

 

„Nimeni până la el n-a ţinut un curs asemănător de anatomie patologică a funcţionarului rus” afirma Aleksandr Ivanovich Herzen, referindu-se la comedia lui Gogol. Cu zâmbetul pe buze, Nikolai Vasilievich Gogol pătrunde fără milă în cele mai ascunse cute ale acestui suflet.
Indignat de repertoriul teatrelor din Petersburg, compus aproape exclusivist din piese străine, Gogol întreba: “Unde suntem noi, cu toate pasiunile şi ciudăţeniile zilelor noastre? Izvorul dramaturgiei adevărate îl găsim în tot ceea ce ne înconjoară zilnic, în tot ceea e nedespărţit de noi” Deschidea, astfel, perspectiva unei evoluţii spre realism, căci recomandările sale se îndreptau înspre abordarea unei tematici de actualitate, veridice şi originale.
“Căsătoria”, răspundea în mod exemplar acestor cerinţe fundamentale. Subiectul, desfăşurarea acţiunii aveau o relaţie directă cu realitatea, întâmplări de felul celor înfăţişate în piesă existau, pătrunseseră în anecdotică şi chiar în literatura dramatică.
Personajele piesei sunt individualizate cu o atenţie excepţională, fiecare are un profil propriu la compunerea căruia contribuie o multitudine de detalii. În mod special, grupul pretendenţilor e un mozaic de personalităţi bine delimitate.  De menţionat este şi faptul că piesa a fost iniţial, în 1833, intitulată “Pretendenţii”.
Mica dimensiune obişnuită a scenei este în raport invers proporţional cu amplitudinile nemărginite de sensuri, de valori artistice, care pot fi transmise în spectacol. Elementele spectacolului, la care fac referire aici – decor, lumini şi costume – au fost gândite şi raportate în scenă la omul viu care însufleţeşte teatrul, de dragul căruia au fost imaginate şi puse în funcţiune.  Preocupându-mă de decor a trebuit ca, fără a-l izola arbitrar de ansamblu, să îi ofer o distincţie prin particularităţi. Acesta nu trebuie a fi înţeles ca o operă relativ independentă, nu este o exhibiţie picturală ci este caracterizat prin funcţionalitate şi prin acţiune. Am ales acest mod pentru o mai mare fluiditate în demersul scenic. Deşi construit, decorul propus are un caracter mobil. Are o mobilitate anatomică care-l apleacă, îl înclină, în readuce în poziţie verticală. E viu, se mişcă, se transformă, se pliază pe stările sufleteşti, o dată cu ele. Dacă pe tot parcursul spectacolului fereastra din fundul scenei stă uşor înclinată pe spate, în expectativă, la finalul piesei ea vine la Podkoliosin, „îl ajută” să scape din această „treabă complicată” care este căsătoria.
Podkoliosin ajunge în casa Agafiei adus pe canapea de Kocikariov. Parafrazându-l Joshua Sobol care spunea că teatralitatea apare atunci când un om merge în mâini, atâta timp cât oamenii merg în două picioare, soluţia pentru deplasarea lui Podkoliosin pe scenă, tras, împins de amicul său Kocikariov cu tot cu canapea marchează pe de-o parte lipsa de energie a nehotărâtului şi vitalitatea vibrantă a năvalnicului iar pe de alta parte reconstrucţia ca formă şi ca întrebuinţare a aceluiaşi obiect, în scene şi acte diferite. Pe aceeaşi line conceptuală, de altfel, este construit şi paravanul care, în actul I, în camera lui Podkoliosin, este bibliotecă iar în camera Agafiei se transformă în clasicul paravan de dressing, pe care, în mod simbolic am sugerat „gaura cheii”
Decorul din primul act, casa lui Podkoliosin, este separat de celelalte printr-o uşă glisantă. Când glisanta se trage, spaţiul se extinde şi intrăm în casa Agafiei Tihonovna. Însă „zidurile” suferă o fluctuaţie aparte, devenind, prin iluminare din faţa şi respectiv din spate, mate, opace apoi translucide, în diferite scene, şi ca într-un vis, figurile se desprind din pereţi ca nişte siluete de hârtie. Până nu apar în scenă, ochiul nu pipăie volum, arhitectonică. Progresiv, îşi face drum ideea succesiunii momentelor acţiunii prin intermediul shimbărilor. Forţa dinamică a luminii va susţine cuvântul, va alimenta gestul şi va împlini spectacolul.
Duniaşa, personaj viu, în continua mişcare, va face toate schimbarile de decor. Va trage glisanta invitându-ne astfel în casa Agafiei, va întoarce paravanul, va aduce scara, etc.
Costumele personajelor vor fi pline de culoare, cu cu pronunţate accente comice care susţin şi completează  spectacolul, ceea ce înseamnă că fiecare are deplina libertate să se mişte cu îndrăzneală şi absolută dezinvoltură într-o zonă care se află la graniţa dintre lumea interioară şi cea exterioară care, deşi nu este foarte precisă, posedă o deplină realitate  (suprarealitate!) fizică şi psihică. Personajele nu sunt separate prin culori aşa cum de pildă se întâlnea în drama tradiţională chineză, după un „tabel al rangurilor” însă nici nu sunt simple elemente decorative. Costumele au fost concepute astfel încât să slujească identificării, să înlesnească actorului o şi mai completă existenţă scenică necesară în slujba realizării armoniei de sensuri şi valori sensibile ale spectacolului.