VOLPONE
de Ben Jonson

ARGUMENT

​​

Motto: „O comedie să te apuce groaza!”
Sanda Manu

 

Pentru Ben Jonson, teatrul înseamnă „o imensă oglindă în care sufletul uman îşi contemplă diformităţile ce i le imprimă viciul, prostia, vanitatea, iar menirea autorului dramatic este de a diseca rigid şi violent răul timpului.” În marele teatru al vieţii, în comedia neagră a păcatelor omeneşti, răul joacă un rol flagelator.

În abordarea scenografică am încercat să surprind sarcasmul scriiturii, căci Jonson portretizează, cu umor negru, o societate în care urmărirea îmbogăţirii cu orice scop sau sacrificiu (Volttore, Corbaccio, Corvino) şi a satisfacerii propriului interes în cel mai perfid (Mosca) şi abject (Volpone) mod, devenise primară. Idolatria banului, păcat capital, perverteşte pe om, înnăbuşe cele mai naturale afecţiuni şi împinge la cele mai odioase infamii. Prin câte suplicii, prin ce mare suferinţă trec hrăpăreţii „moştenitori” chinuiţi de aşteptare, de silnica îndatorire de a aduce daruri la patul falsului muribund! Unul îşi sacrifică fiul, celălalt, printr-o absurdă ironie – el fiind un gelos! – îşi prostituează soţia, iar altul acceptă a face pe „posedatul” în faţa tribunalului. Toţi sunt, însă, mai întâi aruncaţi în gheena dezamăgirii, apoi demascaţi şi pedepsiţi conform unei ordini morale a lumii.

 

Personajele corupte şi compromise, poartă, atât prin numele lor cât şi prin costum, eticheta viciului pe care-l încarnează: Volpone, Corvino, Corbaccio, Volttore. Sarcasmul lui Jonson este atât de înverşunat încât otrava distruge substanţa umană a eroilor, lăsându-şi personajele să evolueze în ideea generală a răului ca nişte caricaturi înspăimântătoare. Luându-şi modelele din societatea vremii, Jonson le stigmatizează violent şi le despoaie de ceea ce nu e exclusiv viciul lor fundamental. Râsul stârnit de apariţiile personajelor este unul amar.

Volpone trăieşte înconjurat de bogăţie şi lux. Iubeşte aurul şi depotrivă petrecerile, muzica, măscările, vinul şi femeile. Camera lui Volpone redă ceva din plasticitatea unui interior veneţian din acea epocă luxuriantă şi din casa unui personaj, nu numai extrem de avut ci şi mare maestru al desfătărilor. În spatele oglinzilor veneţiene ce-i decorează „:vizuina” se ascund toate bogăţiile dobândite prin înşelăciuni.
Şi pentru un astfel de personaj abject, ce însumează toate viciile lumii, ce decor mai potrivit ar fi decât unul sub pământ. În amosfera „luxuriantă” a vizuinei lui Volpone rădăcinile răului, străbătând universul scenic şi se înalţă spre o Veneţie prodigioasă.

 

În această lume de deasupra, Piazza San Marco, se reflectă într-o imensă „oglindă” suspendată. Imaginea de pe podeaua raiului amestecă umorul gras, satira din pictura flamandă cu somptuozitatea tonurilor lui Tizian dând spectatorului sentimentul că asistă la o acţiune ce se petrece undeva între rai şi aproape de iad, căci pofta nestăvilită pentru avere a protagoniştilor nu se poate reprezenta decât mai aproape de iad.

Volpone şi Mosca sunt roluri complementare pe o scară subtilă a răului şi presupun savoare şi inteligenţă. Volpone e un înşelător cupid ca şi „moştenitorii” lui, plăcerea sa de viaţă, pofta sa nesăbuită de distracţie şi vocaţia lui teatrală (face pe bolnavul în variate grade, se deghizează în medic şaratan, în grefier) au o vitalitate nebună.

 

Mosca, nu mai puţin josnic decât competitorii „moştenitori”, este în plus un estet al viciului căci el se amuză de păcatele celorlalţi şi gustă degradarea lor morală. Parazitul Mosca este motorul energic şi electric al întregii „afaceri”; el leagă şi desleagă. E rece şi calculat, cenuşiu şi insinuant, perfid şi inteligent, expresie malefică a parazitului.

Esenţial în viziunea dramatică a lui Jonson este stigmatul moral – masca în sens de metaforă a răului. În abordarea prezentată aici, măştile şi costumele personajelor, de la „zoomorf către antropomorf”, subliniază alterarea condiţiei umane şi primarea instinctului regnului lipsit de conştiinţă.